Avea "motiv" de ce a venit cam tîrziu- a aşteptat să nu mai fie nimeni pe coridoare: elevi sau profesori (ah!- iarăşi acest parşiv stereotip- dacă mergi la psiholog înseamnă că nu eşti adecvat).
Şi-a cerut voie să-şi scoată un şerveţel... Discuţia a început cu lacrimi- probabil o mare tensiune acumulată. Printre lacrimi se auzea "sunt o proastă", "sunt urîtă". Simţeam că zicea asta pentru a auzi de la mine contrariul- un truc al comunicării la această vîrstă folosit din dorinţa de apreciere din partea celor din jur.
N-am intervenit cu nimic. Am lasat-o să plîngă şi să vorbească şi doar ascultam. A vorbit mult...trecea repede de la un subiect la altul, cînd vroiam să concretizez ceva nu mă lăsa: "staţi să vă mai spun..."şi iar vorbea...Treptat emoţiile s-au transformat în altele deja pozitive, a început să zîmbească... şi iar a început să vorbească- acum despre lucruri frumoase- despre capacităţile şi calităţile ei... despre familie şi problemele ei, despre vecini şi căsătoria buneilor...etc...etc...
Uneori e foarte uşor să fii psiholog- trebuie doar să asculţi! Credeam că acesta a fost scopul acestei consilieri, dar nu era totul:
" -Spuneţi-mi, doamnă psiholog, cum sunt eu? Am ceva bun în mine?"
Deja vorbise foarte multe lucruri bune despre capacităţile şi calităţile ei . Le-am repetat doar. Faţa ei era relaxată şi fericită.
Preadolescentul în căutarea propriei identităţi avea nevoie de adultul care să-i ofere ascultare, susţinere, acceptare şi apreciere.
Trebuie oare să ai licenţa la psihologie ca să oferi aceste lucruri?
0 comentarii: