A fi părinte înseamnă a fi
totodată psiholog şi profesor într-un mod cu totul special.
Părinţii caută pentru copii
lor cele mai bune şcoli sau ce mai buni profesori, uitând că ei sunt de fapt
primii şi cei mai influenţi profesori din viaţa copiilor lor. Ceea ce învaţă copiii de la părinţi reprezintă
lecţiile cele mai importante, care depăşesc ca valoare lecţiile şcolare.
Societatea contemporană nu
oferă practic nici o posibilitate de calificare în meseria de părinte, deşi există multă informaţie despre cum să creşti copiii. Părintii învaţă să fie părinţi din ceea ce au văzut atunci
când au fost şi ei la rândul lor copii. Astfel unii părinţi adoptă metodele utilizate de propriii lor părinţi, alţii
primesc sfaturi de la prieteni. Unii citesc cărţi despre “meseria de părinte”, alţii participă la cursuri organizate de şcoli sau
alte instituţii.
Totuşi
insuficienţa de cunoştinţe necesare pentru educarea copilului persistă şi
deseori e depistată în cabinetul psihologului şcolar atunci când părinţii se
adresează cu o problemă. Discuţia cu psihologul începe cu: “Am făcut şi fac tot ce e mai bine pentru
copilul meu...dar...” . În
timpul consilierii depistăm împreună că ceva n-au făcut corect, că au fost greşeli de educaţie făcute din “bune
intenţii”.
Unii părinţi înţeleg prea târziu că au
făcut unele greşeli în educaţia copilului şi recunosc că au făcut-o doar din dorinţa
lor de a face copilului cât mai bine. La depistarea lor de multe ori
auzi: „Dacă aş întoarce timpul
înapoi m-aş comporta altfel cu copilul meu…” sau „ să fi ştiut eu atunci că ceea ce fac nu-i face bine copilului…”
A fi părinte este de fapt un
curs deschis permanent. În momentul în care deprinzi o nouă tehnică – fie că
este vorba de a conduce o maşină, de a cânta la un instrument sau de a creşte
un copil - nu progresezi decât făcând greşeli şi învăţând din ele. Totuşi, în
acest caz, sistemul încercare-eroare este cel mai puţin eficient pentru că
eroarea în relaţiile părinte –copil îşi pune amprenta asupra personalităţi copilului. Meseria de părinte nu admite greşeli!
Prezint în continuare câteva exemple din
experienţa proprie care demonstrează insuficienţa de cunoştinţe şi greşelile de
educaţie ale părinţilor.
O
mamă a unei fetiţe din clasa doua se adresează după ajutor. Copilul are rezultate
bune. Unica problemă e că nu reuşeşte să îndeplinească sarcinile şcolare în mod
rapid. E un copil care lucrează încet dar bine. Mama ar vrea ca ea să lucreze
foarte repede şi bine pentru că conform părerilor mamei, în societatea noastră
sunt necesare persoane care să reacţioneze rapid la solicitările ei. În urma
discuţiei ajungem împreună la concluzia că această încetineală nu este o
problemă medicală ci doar una legată de temperamentul copilului. Şi trebuie să
acceptăm că există şi flegmatici sau melancolici şi că tipul temperamental nu-l
putem schimba. În cazul dat copilul trebuie acceptat aşa cum este. Mama se
simte vinovată că mult timp şi-a stresat propriul copil cerându-i să fie cât
mai rapid. Şi acest „de-aş fi ştiut…”
al mamei ne demonstrează că ar fi vrut să cunoască acest lucru mai devreme.
Greşeala: Părinţii nu
cunosc particularităţile psihofiziologice
şi etapele de dezvoltare ale copiilor.
Un
părinte a unui copil venit în clasa întâi se adresează după ajutor. Chiar de la
debutul şcolarităţii copilul prezintă tulburări în comportament: pe unii îi
loveşte, pe alţii îi împinge, altora le rupe caietele şi şirul răutăţilor poate
continua. Când analizăm situaţia familială
în care s-a educat copilul aflăm că este primul copil în familie. După puţin
timp după naşterea primului copil în familie apare al doilea copil. Părinţii şi-au
transferat toată atenţia asupra celui mic şi pe cel mare (care era „tot mic”)
îl observau doar atunci când acesta făcea mici răutăţi - răsturna ceaşca, lovea
fratele, rupea cărţile. Astfel părinţii reacţionau când existau manifestări
comportamentale negative. Copilul a învăţat - „Dacă fac ceva rău - părinţii îmi
acordă atenţie şi sunt mulţumit măcar cu asta, chiar dacă sunt certat.” Odată
cu venirea la şcoală lupta lui pentru atenţia adultului, de data aceasta a învăţătoarei, continuă.
Mama cu ochii în lacrimi recunoaşte: „De
fiecare dată când copilul face ceva rău îl cert (prin urmare îi acord
atenţie), dar când copilul se manifestă
pozitiv percep acest lucru ca pe ceva firesc.
Greşeala: Părinţii nu
acordă suficientă atenţie copiilor, nu ştiu să-şi încurajeze copiii, se tem
să-i laude din teama de a nu-i răsfăţa.
Un alt părinte se plânge că copilul său
ajuns în clasa a şaptea nu vrea nimic să facă, nu manifestă nici o iniţiativă
în ceea ce priveşte activităţile şcolare sau cele casnice. Discuţia se începe
cu analizarea relaţiei cu copilul în primii ani de viaţă. Părintele descoperă
cu stupoare că atunci când copilul vroia să facă ceva - nu era lăsat, pentru că
„era prea mic”. Părinţii hiperprotectori făceau totul în locul lui.
Greşeala: Părinţii nu
ştiu că chiar de la o vârstă fragedă copii pot să aibă anumite responsabilităţi
caracteristice vârstei, nu stimulează iniţiativele copilului.
Mama unei fete relatează că s-a adresat unui
neurolog pentru a cere ajutor în cazul unor dureri de cap persistente ale
copilului. Nu înţelege de ce neurologul a trimis-o la un psiholog „doar
durerile fizice ţin de competenţa unui medic…”. Discutăm despre situaţia
familială în care se educă copilul şi remarcăm o familie zbuciumată cu
conflicte dese însoţite de violenţă fizică între soţi. Mama recunoaşte că tare
ar vrea să divorţeze, că nu mai poate suporta situaţia în care se află, dar rabdă
totul din cauza copiilor. „Copiii trebuie
să aibă tată…”, rosteşte ea printre lacrimi.
Greşeala: Părinţii nu
ştiu că starea mediului familial îşi pune amprenta asupra psihicului copilului.
Educarea copilului într-o familie conflictuală cu ambii părinţi prezenţi este
mai dăunătoare decât educarea copilului de părinţii divorţaţi.
Un părinte al unui preadolescent vorbeşte
despre copilul său care nu vrea să comunice cu el. Recunoaşte apoi că mereu a
îndeplinit funcţia de părinte care dădea ordine, cerea îndeplinirea unor
cerinţe şi asumarea unor responsabilităţi.
Greşeala: Părinţii nu
ştiu să comunice cu copiii lor. Insuficienţa comunicării părinte - copil se
remarcă chiar de la vârsta fragedă.
Greşeli de educaţie se evidenţiază şi din
discuţia cu elevii care se adresează la consiliere.
Un elev povesteşte despre relaţia cu
părinţii săi. Ceea ce îl deranjează cel mai mult este că este mereu comparat cu
fratele său student peste hotare şi exprimarea părinţilor „Tu nu eşti şi nici n-ai să fii niciodată ca fratele tău!” îl
înjoseşte pe copil şi îi formează un complex de inferioritate.
Greşeala: Discriminarea
în raport cu alţi fraţi sau copii din anturaj. Părinţii nu ştiu că copii nu se
compară între ei. Fiecare copil este unic!
Un preadolescent vorbeşte despre o
multitudine de activităţi în care l-au implicat părinţii lui după orele de
şcoală din teama de a nu se ocupa cu ceva rău. Nu toate activităţile îi plac şi
oboseşte foarte mult.
Greşeala:
Supraîncărcarea cu activităţi dorite de părinţi, care obosesc copilul.
O adolescentă relatează
despre un mod ciudat de educare a părinţilor ei. Fiecare încălcare este taxată
cu un anume număr de curele aplicate. Comunicare, explicaţii ale comportamentelor
nu există - ai încălcat - primeşte-ţi numărul de curele. Eleva recunoaşte că
acest mod de educaţie n-o influenţează în modul dorit de părinţi. Ea îşi
primeşte umilitor pedeapsa şi încalcă în continuare cerinţele părinţilor. E
uimitor cum unii părinţi aplică pedeapsa corporală ca metodă de educaţie unui
adolescent aflat în pragul aniversării de 18 ani!
Greşeala: Părinţii
folosesc pedeapsa corporală ca o metodă de educaţie. Pedeapsa corporală
umileşte copilul şi nu asigură educarea unui comportament pozitiv.
Profesorii se luptă şi ei cu greşelile de
educaţie ale părinţilor. De cele mai multe ori ei evidenţiază existenţa unor
copii „abandonaţi după uşa şcolii”, daţi în grija exclusivă a acesteia.
Greşeala: Dezinteresul
total al unor părinţi faţă de copii. Părinţii consideră că copilul are nevoie
de hrană şi îmbrăcăminte, pe care el luptă să i-o asigure iar şcoala este
unicul mediu care trebuie să-l instruiască şi să-l educe pe copil.
În acest sens mai asistăm cu toţii la
drama copiilor, părinţii cărora au plecat peste hotare în căutarea unui trai
mai bun. Plecarea părinţilor are efecte negative asupra dezvoltării emoţionale,
relaţiilor sociale, activităţii şcolare a copiilor. Copiii ai căror părinţi
sunt plecaţi peste hotare se confruntă cu stări emoţionale dificile şi
neplăcute – devin trişti, se simt izolaţi, plâng, au sentimente de
insecuritate. Confortul material asigurat de părinţii plecaţi nu suplineşte golul
din sufletele acestor copii.
Greşeala: Abandonul
socio-afectiv al părinţilor plecaţi la munci peste hotare.
Stimaţi şi scumpi părinţi, nu faceţi greşeli
în exersarea meseriei de părinte! Uneori aceste greşeli sunt irecuperabile!
Sunt cu soțul meu de 7 ani fără copil, eu și soțul meu am încercat tot posibilul, dar nu am avut niciun rezultat, până când am întâlnit o prietenă de-a mea foarte bună care mi-a povestit despre Dr Dawn acuna și cum a ajutat-o, i-am explicat. totul la Dr Dawn acuna dupa ce am contactat-o pe Whatsapp, a promis ca ma ajuta, mi-a dat niste instructiuni pe care le-am facut perfect, spre surprinderea mea am ramas insarcinata la 2 saptamani dupa ce m-a ajutat si acum am un copil frumos acum, toate datorită Dr. Dawn acuna, contactați-o pentru o soluție rapidă la problema dvs.
*Daca vrei sa ramai insarcinata.
*Dacă vrei să-ți întorci iubitul.
*Dacă vrei să vindeci vreo boală.
*Dacă vrei noroc în viața ta.
*Dacă doriți să opriți avortul spontan și altele,
: e-mail { dawnacuna314@gmail.com}
Whatsapp: +2348032246310