Copilul şi greşelile părinţilor

miercuri, 14 martie 2012 | Psiholog cu blog la 12:29 |

A fi părinte în zilele noastre a devenit o adevărată „meserie”pe care un adult ar trebui să o stăpânească la fel de bine ca pe oricare alta.Nu există în societatea noastră o muncă mai dificilă decât  a lucra 24 din 24 exersând meseria de părinte. Practic, viitorul copilului depinde de modul în care părintele îşi practică "profesia".

Părinţii au nevoie de  informaţie atunci când e vorba de educarea şi creşterea copilului. Puţini sunt acei care caută această informaţie. Cel mai adesea ei sunt preocupaţi de a le asigura copiilor un confort material şi de a le da „ ceea ce nu au avut ei în copilărie”. În goana pentru bunuri materiale sau pentru asigurarea unei existenţe minime, copilul rămâne singur. Astfel, insuficienţa de comunicare, de dragoste  din partea părinţilor este tot mai evidentă.

A fi părinte înseamnă a fi totodată psiholog şi profesor într-un mod cu totul special.

Părinţii caută pentru copii lor cele mai bune şcoli sau ce mai buni profesori, uitând că ei sunt de fapt primii şi cei mai influenţi profesori din viaţa copiilor lor.  Ceea ce învaţă copiii de la părinţi reprezintă lecţiile cele mai importante, care depăşesc ca valoare lecţiile şcolare.

Societatea contemporană nu oferă practic nici o posibilitate de calificare în meseria de părinte, deşi există multă informaţie despre cum să creşti copiii. Părintii învaţă să fie părinţi din ceea ce au văzut atunci când au fost şi ei la rândul lor copii. Astfel unii părinţi adoptă metodele utilizate de propriii lor părinţi, alţii primesc sfaturi de la prieteni. Unii citesc cărţi despre “meseria de părinte”, alţii participă la cursuri organizate de şcoli sau alte instituţii.  

   Totuşi insuficienţa de cunoştinţe necesare pentru educarea copilului persistă şi deseori e depistată în cabinetul psihologului şcolar atunci când părinţii se adresează cu o problemă. Discuţia cu psihologul începe cu: “Am făcut şi fac tot ce e mai bine pentru copilul meu...dar...” . În timpul consilierii depistăm împreună că ceva n-au făcut corect, că au fost  greşeli de educaţie făcute din “bune intenţii”.

Unii părinţi înţeleg prea târziu că au făcut unele greşeli în educaţia copilului şi recunosc că au făcut-o doar din dorinţa lor de a face copilului cât mai bine. La depistarea lor  de multe ori  auzi: „Dacă aş întoarce timpul înapoi m-aş comporta altfel cu copilul meu…” sau „ să fi ştiut eu atunci că ceea ce fac nu-i face bine copilului…”

A fi părinte este de fapt un curs deschis permanent. În momentul în care deprinzi o nouă tehnică – fie că este vorba de a conduce o maşină, de a cânta la un instrument sau de a creşte un copil - nu progresezi decât făcând greşeli şi învăţând din ele. Totuşi, în acest caz, sistemul încercare-eroare este cel mai puţin eficient pentru că eroarea în relaţiile părinte –copil îşi pune amprenta asupra personalităţi copilului. Meseria de părinte nu admite greşeli!

Prezint în continuare câteva exemple din experienţa proprie care demonstrează insuficienţa de cunoştinţe şi greşelile de educaţie ale părinţilor.

 O mamă a unei fetiţe din clasa doua se adresează după ajutor. Copilul are rezultate bune. Unica problemă e că nu reuşeşte să îndeplinească sarcinile şcolare în mod rapid. E un copil care lucrează încet dar bine. Mama ar vrea ca ea să lucreze foarte repede şi bine pentru că conform părerilor mamei, în societatea noastră sunt necesare persoane care să reacţioneze rapid la solicitările ei. În urma discuţiei ajungem împreună la concluzia că această încetineală nu este o problemă medicală ci doar una legată de temperamentul copilului. Şi trebuie să acceptăm că există şi flegmatici sau melancolici şi că tipul temperamental nu-l putem schimba. În cazul dat copilul trebuie acceptat aşa cum este. Mama se simte vinovată că mult timp şi-a stresat propriul copil cerându-i să fie cât mai rapid. Şi acest „de-aş fi ştiut…” al mamei ne demonstrează că ar fi vrut să cunoască acest lucru mai devreme.

Greşeala: Părinţii nu cunosc particularităţile  psihofiziologice şi etapele de dezvoltare ale  copiilor.

 Un părinte a unui copil venit în clasa întâi se adresează după ajutor. Chiar de la debutul şcolarităţii copilul prezintă tulburări în comportament: pe unii îi loveşte, pe alţii îi împinge, altora le rupe caietele şi şirul răutăţilor poate continua. Când analizăm situaţia  familială în care s-a educat copilul aflăm că este primul copil în familie. După puţin timp după naşterea primului copil în familie  apare al doilea copil. Părinţii şi-au transferat toată atenţia asupra celui mic şi pe cel mare (care era „tot mic”) îl observau doar atunci când acesta făcea mici răutăţi - răsturna ceaşca, lovea fratele, rupea cărţile. Astfel părinţii reacţionau când existau manifestări comportamentale negative. Copilul a învăţat - „Dacă fac ceva rău - părinţii îmi acordă atenţie şi sunt mulţumit măcar cu asta, chiar dacă sunt certat.” Odată cu venirea la şcoală lupta lui pentru atenţia adultului,  de data aceasta a învăţătoarei, continuă. Mama cu ochii în lacrimi recunoaşte: „De fiecare dată când copilul face ceva rău îl cert (prin urmare îi acord atenţie), dar când copilul se manifestă pozitiv percep acest lucru ca pe ceva firesc.

Greşeala: Părinţii nu acordă suficientă atenţie copiilor, nu ştiu să-şi încurajeze copiii, se tem să-i laude din teama de a nu-i răsfăţa.

Un alt părinte se plânge că copilul său ajuns în clasa a şaptea nu vrea nimic să facă, nu manifestă nici o iniţiativă în ceea ce priveşte activităţile şcolare sau cele casnice. Discuţia se începe cu analizarea relaţiei cu copilul în primii ani de viaţă. Părintele descoperă cu stupoare că atunci când copilul vroia să facă ceva - nu era lăsat, pentru că „era prea mic”. Părinţii hiperprotectori făceau totul în locul lui.

Greşeala: Părinţii nu ştiu că chiar de la o vârstă fragedă copii pot să aibă anumite responsabilităţi caracteristice vârstei, nu stimulează iniţiativele copilului.

 Mama unei fete relatează că s-a adresat unui neurolog pentru a cere ajutor în cazul unor dureri de cap persistente ale copilului. Nu înţelege de ce neurologul a trimis-o la un psiholog „doar durerile fizice ţin de competenţa unui medic…”. Discutăm despre situaţia familială în care se educă copilul şi remarcăm o familie zbuciumată cu conflicte dese însoţite de violenţă fizică între soţi. Mama recunoaşte că tare ar vrea să divorţeze, că nu mai poate suporta situaţia în care se află, dar rabdă totul din cauza copiilor. „Copiii trebuie să aibă tată…”, rosteşte ea printre lacrimi.

Greşeala: Părinţii nu ştiu că starea mediului familial îşi pune amprenta asupra psihicului copilului. Educarea copilului într-o familie conflictuală cu ambii părinţi prezenţi este mai dăunătoare decât educarea copilului de părinţii divorţaţi.

Un părinte al unui preadolescent vorbeşte despre copilul său care nu vrea să comunice cu el. Recunoaşte apoi că mereu a îndeplinit funcţia de părinte care dădea ordine, cerea îndeplinirea unor cerinţe şi asumarea unor responsabilităţi.

Greşeala: Părinţii nu ştiu să comunice cu copiii lor. Insuficienţa comunicării părinte - copil se remarcă chiar de la vârsta fragedă.

Greşeli de educaţie se evidenţiază şi din discuţia cu elevii care se adresează la consiliere.

Un elev povesteşte despre relaţia cu părinţii săi. Ceea ce îl deranjează cel mai mult este că este mereu comparat cu fratele său student peste hotare şi exprimarea părinţilor „Tu nu eşti şi nici n-ai să fii niciodată ca fratele tău!” îl înjoseşte pe copil şi îi formează un complex de inferioritate.

Greşeala: Discriminarea în raport cu alţi fraţi sau copii din anturaj. Părinţii nu ştiu că copii nu se compară între ei. Fiecare copil este unic!

Un preadolescent vorbeşte despre o multitudine de activităţi în care l-au implicat părinţii lui după orele de şcoală din teama de a nu se ocupa cu ceva rău. Nu toate activităţile îi plac şi oboseşte foarte mult.

Greşeala: Supraîncărcarea cu activităţi dorite de părinţi, care obosesc copilul.

            O adolescentă relatează despre un mod ciudat de educare a părinţilor ei. Fiecare încălcare este taxată cu un anume număr de curele aplicate. Comunicare, explicaţii ale comportamentelor nu există - ai încălcat - primeşte-ţi numărul de curele. Eleva recunoaşte că acest mod de educaţie n-o influenţează în modul dorit de părinţi. Ea îşi primeşte umilitor pedeapsa şi încalcă în continuare cerinţele părinţilor. E uimitor cum unii părinţi aplică pedeapsa corporală ca metodă de educaţie unui adolescent aflat în pragul aniversării de 18 ani!

Greşeala: Părinţii folosesc pedeapsa corporală ca o metodă de educaţie. Pedeapsa corporală umileşte copilul şi nu asigură educarea unui comportament pozitiv.

Profesorii se luptă şi ei cu greşelile de educaţie ale părinţilor. De cele mai multe ori ei evidenţiază existenţa unor copii „abandonaţi după uşa şcolii”, daţi în grija exclusivă a acesteia.

Greşeala: Dezinteresul total al unor părinţi faţă de copii. Părinţii consideră că copilul are nevoie de hrană şi îmbrăcăminte, pe care el luptă să i-o asigure iar şcoala este unicul mediu care trebuie să-l instruiască şi să-l educe pe copil.

În acest sens mai asistăm cu toţii la drama copiilor, părinţii cărora au plecat peste hotare în căutarea unui trai mai bun. Plecarea părinţilor are efecte negative asupra dezvoltării emoţionale, relaţiilor sociale, activităţii şcolare a copiilor. Copiii ai căror părinţi sunt plecaţi peste hotare se confruntă cu stări emoţionale dificile şi neplăcute – devin trişti, se simt izolaţi, plâng, au sentimente de insecuritate. Confortul material asigurat de părinţii plecaţi nu suplineşte golul din sufletele acestor copii.

Greşeala: Abandonul socio-afectiv al părinţilor plecaţi la munci peste hotare.

Stimaţi şi scumpi părinţi, nu faceţi greşeli în exersarea meseriei de părinte! Uneori aceste greşeli sunt irecuperabile!