Părinţi dificili - copii nefericiţi

duminică, 12 mai 2013 | Psiholog cu blog la 15:29 |

Problema copiilor dificili, a copiilor din grupul de risc este abordată des în sistemul educaţional. Problemele copilului sunt nemijlocit legate de ale părinţilor. Asfel, dacă avem copii dificili, prin urmare, avem şi părinţi dificili. Aici, unii  părinţi sau pedagogi, ar putea să-mi reproşeze şi să aducă o mulţime de argumente, prin care să demonstreze că există părinţi buni, dar cu copii dificili. Admitem şi astfel de situaţii, foarte puţine, prezenţa lor explicînd-o prin cauze neidentificate sau a unor predispoziţii genetice, care influenţează devianţa copilului. De cele mai multe ori problema părintelui este ascunsă, cei din jur observă doar nişte manifestări exterioare, deseori amăgitoare ale lucrurilor reale, care au loc în familia respectivă.

Mediul şcolar se confruntă cu o serie de întrebări: Ce facem cu părinţii dificili? Poate oare şcoala să-i educe, să-i influenţeze, să intre în spaţul familiei şi să corecteze ceva, sau orişice intervenţie nu-şi are rostul? Instruim şi educăm doar copilul? dar ce facem cu familia din care vine? În lipsa răspunsurilor, profesorii, diriginţii constată doar: „Ce să-i faci? Aşa părinţi – aşa copil...”, o concluzie nefavorabilă pentru copil. Un ajutor esenţial este orientarea părinţilor spre solicitarea ajutorului unui psiholog.

În experienţa oricărui psiholog sunt frecvente cazurile în care părintele din proprie iniţiativă, se adresează după ajutor: „Ajutaţi-mă ...am un copil dificil...nu mai ştiu ce să fac cu el!”. De multe ori, ei aşteaptă de la psiholog soluţia magică sau realizarea unor activităţi, care vor corecta devianţa comportamentală a copilului într-un timp cît mai scurt şi fără ca ei să facă ceva. În cadrul consilierii, părinţii sunt ajutaţi să înţeleagă cauzele devianţei copilului, să-şi privească dintr-o parte propriul copil, dar şi să-şi analizeze propria persoană din punctul de vedere al copilului.

 Copilul este o „oglindă a familiei” în care se pot vedea problemele personale şi de cuplu, relaţiile părinţi-copii, conflictele familiale, etc. Oricît am vrea să  schimbăm această oglindă, s-o ştergem şi s-o facem mai luminoasă, altfel spus să corectăm comportamentul negativ al copilului, nu realizăm nimic, pînă nu corectăm imaginea ce se reflectă în ea- schimbări pozitive în relaţiile familiale şi depăşirea problemelor personale ale fiecărui părinte. Cu regret, sunt părinţi care nu vor să-şi recunoască şi să conştientizeze propriile dificultăţi şi probleme, nu vor să se schimbe şi să lucreze pentru îmbunătăţirea propriei persoane şi a relaţiilor cu cei din jur. Ei aleg să rămînă dificili şi să caute permanent un ajutor din exterior.

La o analiză profundă constatăm că nu avem copii dificili- sunt doar copii ce exprimă necesitatea unui mediu social şi familial sănătos. În schimb, părinţi dificili avem foarte mulţi. Iată cîteva exemple:

„Părinţii generoşi”- „Copilului meu nu trebuie să-i lipsească nimic!”- acesta este crezul acestor părinţi. Din categoria lor fac parte părinţii cu diferite posibilităţi financiare, uneori chiar şi cei cu posibilităţi reduse. Ei consideră că dacă copilul doreşte ceva, el trebuie asta să primească, astfel „a iubi” înseamnă „a cumpăra”, „a dobîndi”. În schimbul atenţiei, comunicării, căldurii, el îi cumpără o jucărie, un lucru, angajează o dădacă cu studii superioare, plăteşte profesori, antrenori, etc. şi poate sta linişti: „copilul are totul şi eu pot să mă ocup de dobîndirea banilor, pentru că copilul creşte şi cerinţele cresc...”. Copii părinţilor generoşi suferă de lipsa atenţiei, apelează la manifestări comportamentale deviante pentru a se face observaţi. Veţi recunoaşte aceşti părinţi, care odată veniţi la şcoală, îi vor zice copilului: „Ce-ţi lipseşte? Eu mă spetesc pentru tine, dar tu?...”

„Părinţii anxioşi”- Părinţii care se tem ca nu cumva odraslele lor să păţească ceva, să se îmbolnăvească, să se lovească,  să se supere, să nu poată face ceva. Sunt mereu gata să-l ajute sau chiar să facă în locul lui. Ei stau mereu alături de copiii lor, atunci cînd aceştia îşi pregătesc temele, vroind să fie cît mai aproape şi să-şi ofere ajutorul. Unii vin la şcoală pentru a inspecta starea sanitară a clasei, cantinei, veceului. Copiii lor sunt lipsiţi de iniţiativă, sunt indecişi, nu-şi asumă responsabilităţi.

„Părinţii perfecţionişti”- „Tu eşti cel mai bun, tu trebuie să fii cel mai bun, perfomant etc.” Aceşti părinţi vor căuta pentru copiii lor cea mai bună grădiniţă şi şcoală. În concepţia lor, copilul trebuie să prezinte rezultate maxime. Deseori se supără pe profesori, că nu remarcă capacităţile excepţionale ale copilului, pe care ei le-au dezvoltat şi nu-l apreciază cuvenit. Aceşti părinţi tind să-şi dezvolte multilateral copilul, impunîndu-l să frecventeze o mulţime de activităţi extraşcolare, cercuri. Copiii acestor părinţi sunt suprasolicitaţi, supraobosiţi, au frica de a nu corespunde aşteptărilor altora şi uneori prezintă tulburări psihosomatice.

„Părinţii nerealizaţi”- Părinţii care nu şi-au îndeplinit o anumită dorinţă, conştientizată abia la maturitate, din cauza lenei, motivaţiei slabe, lipsei de susţinere sau a diferitor circumstanţe ale vieţii. Ei „vor dărui” sau „vor altoi” propria dorinţă copiilor şi nu va ţine cont de aptitudinile şi interesele copilului. De exemplu: muzicianul nerealizat îl va impune pe copil să înveţe muzică şi să exerseze, chiar dacă aptitudinile copilului nu ţin de acest domeniu. Rezultatele acestui efort sunt distrugătoare pentru copil.

„Părinţii manipulatori”- sunt părinţii care îşi rezolvă propriile probleme folosindu-se de identitatea şi prezenţa copilului. Se manipulează cu copilul atunci cînd partenerii de viaţă sunt în conflict. În cazul unor conflicte majore, copilul poate fi „arma de luptă” cu celălalt partener. Sunt părinţii care nu vor să-şi rezolve conflictele, dar nici nu divorţează „de dragul copilului, care trebuie să aibă o familie integră”. Copii din aceste familii suferă din cauza conflictelor; învaţă foarte repede ce este manipularea, pe care o folosesc în detrimentul dezvoltării personale.

„Părinţii cu sindromul excelenţei”- părinţii care vor să realizeze educaţia copilului lor perfect, fără greşeli. Deseori ei sunt părinţi cu studii pedagogice sau psihologice. Uneori aceşti părinţi depăşesc anumite limite şi se implică exagerat în viaţa şcolară a copilului, sunt atenţi la fiecare greşeală a profesorilor şi imediat vin să se clarifice; sugerează profesorilor idei despre cum ar fi mai bine să interacţioneze cu copilul, cu clasa. Uneori din teama de a nu le scăpa ceva din vedere în realizarea unei educaţii excelente, văd probleme chiar şi acolo, unde ele nu sunt. Copiii acestor părinţi nu ştiu pe cine să asculte: pe profesor sau pe părinte, intră în conflicte dese cu profesorii şi uneori suferă din partea atenţiei negative a  acestora.

„Părinţii invizibili”- părinţii care nu ştiu unde se află grădiniţa, şcoala copilului, nu ştiu în ce clasă învaţă copilul. Profesorii nu i-au văzut niciodată pe aceşti părinţi, deşi ştiu despre existenţa lor, nu cunosc tipul de relaţie între copil şi părinte. Situaţia poate fi ambiguă: părinte invizibil pentru şcoală, dar cu influenţă educaţională pozitivă şi părinte invizibil şi la şcoală, şi acasă, într-o astfel de situaţie copilul suferă de lipsa de comunicare.

„Părinţii-perete”- părinţii care sunt mereu de partea copilului, consideră necesar să-şi apere copilul în orişice situaţie, chiar şi atunci cînd aceştia sunt vinovaţi. Deseori vin la şcoală să-şi apere copilul, se antrenează în conflictele copilului şi le rezolvă în locul lui. Astfel de părinţi apelează şi la minciună pentru a ascunde greşelile copilului. Nu recunosc problemele pe care le au în educaţia copilului. Copiii lor devin manipulatori, deteriorează realitatea în favoarea lor, deseori se victimizează, pentru a provoca reacţiile de apărare ale părinţilor.

„Părinţii-victimă”- se scuză pentru comportamentul copilului, îşi iau asupra lor orişice vină. Se victimizează pe seama stării de sănătate, a condiţiilor materiale precare, a lipsei de timp, din cauza suprasolicitării profesionale. Sunt manipulatori, încearcă să provoace mila celor din jur, ca prin acest lucru să obţină o percepere pozitivă a copilului sau diferite beneficii oferite de sistemul şcolar.

„Părinţii cu tulburări de personalitate”- este important să observăm tipul de tulburare, pentru aceasta putem solicita ajutorul unui psiholog. Este dificilă interacţiunea cu: părintele cu tulburare schizoidă, datorită izolării lui sociale şi necomunicării atît cu lumea cît şi cu propriul copil; părintele paranoic, care vede în mediul şcolar un pericol pentru el şi pentru copil;  părintele obsesiv preocupat de perfecţiune, detalii şi respectarea fără excepţie a regulilor.

Lista ar putea continua cu părinţii conflictuali, social-vulnerabili, alcoolici, consumatori de droguri, indiferenţi, libertini, etc. Totuşi, cel mai dificil părinte este acela care nu vrea să înveţe să fie un părinte bun.

Părinţii dificili educă copii nefericiţi. Copiii nefericiţi vor deveni la rîndul lor părinţi dificili. Avem nevoie de multe eforturi de rupere a acestui cerc vicios.